ianuarie 21, 2023

A doua noapte: Povestea Ministrului de Finanţe

     A fost odată ca niciodată, dar sigur a fost, cam prin anul 1651, pre când era vodă Mateiu Basarab în al nouăsprezecelea an de domnie. Şi Ţara Rumănească o ducea bine. Economia de piaţă duduia, era pace şi părea că viitorul luminos nu e doar o snoavă electorală ca în zilele noastre. Şi ca să fie bine şi să nu fie rău şi pe viitor, domniia sa plătea haraciul conştiicios măritului sultan la Ţarigrad (un soi de Bruxelles pe vremurile alea), întocmai şi la timp, pentru că nu s-a mai auzit până acum civilizaţie europeană şi euro-atlantică şi stat de drept fără taxă de protecţie.

    Şi cum ziceam, bătrânul domn, după ce pregătise bănuţii strânşi din taxele (po)pulimii să îi trimită Comisiei Otomane, a pus să cheme de îndată pe marele vistiernic (Ministrul de Finanţe) şi i-a zis: "Băi Stroe, eu m-am mai fript cu altul ca tine mai demult de a dat cu vastul când trimiteam contribuţia la Uniunea Otomană. Tu eşti băiat bun, chiar dacă faţa ta nu zice asta, dar ca să fiu eu sigur îţi reamintesc de ziua când te-am căftănit vistiernic al ţării domniiei mele, că erai băiat cu şcoală, tânăr din noua generaţie de politicieni. Şi te-am chemat la Cotroceni să juri cu mânuţa ta pre Sfânta Evanghelie şi pe roşu că n-o să furi". Cum auzi asta, Stroe Leurdeanul zise fără să clipească: "Dormi liniştit, Măria Ta, că Stroe are grijă de visteria ţării ca un bun om de dreapta, anticomunist şi iubitor al valorilor europene". S-a mai liniştit Vodă un pic, dar ca un om cu experienţă de viaţă puse boiari mari ca să le ia seama a cămării şi să-i numere banii carii au fost număraţ(i) iar de dânşii şi pecetluite cu peceate domnească. Deci când au stătut boiarii a număra banii împreună cu 6 neguţători ei au aflat o ladă mare spartă şi banii domneşti lipsă, însă pungi 85 şi într-o o pungă câte 500 de talere. 

    Când auzi una ca asta domnul să-i cadă PH-ul, nu alta, că de albit la păr, albise mai de mult. Vă imaginaţi că imediat i-a trecut prin faţa ochilor toată viaţa, şi nu era deloc scurtă, şi se şi văzu mazilit de sultan ca un neiubitor de valori europene şi comunist şi apoi băgat la răcoare, precum vodă Livache, de s-a pi*at contra vântului. Ce să facă? Ministrul şi complicii lui, doi secretari de stat (vistiernicul al doilea Radul Fărcăşanul şi Tudor cămăraşul) se făcură nevăzuţi ca preşedinţi de diverse filiale ale partidului de guvernare, iar actele visteriei dispăruseră odată cu ei de nu au putut ca să-ş(i) dea sama şi de vistierie şi de toate veniturile ţării şi de bucatele domnu<lui> nostru ce s-au făcut şi unde se-au înnecat. Lucru bine făcut. Dar de unde alţi bani? De la fraieri, de unde, că ţeara geme de iobagi. Le bagă taxe cu plus, le dă la ceriu accizele pe carburanţi, apoi zice că e Putin de vină. Şi gata. 

    Banii nu sunt o problemă când îi plătesc alţii. Rămâne dar să îi pedepsească pe făptaşi, că nu e faptă fără de răsplată şi nici muncă fără de simbrie. Şi se uită Mateiu Vodă prin legislaţia anticorupţie şi citi: Boieriul care va umbla împotriva domnului si a ţării să-l spânzure şi să-i facă spânzurătorile mai înalte cu un cot decât ale altor oameni proşti (Pravila cea Mare sau Îndreptarea legii, glava 367, zaciala 4 în interpretarea contemporanilor). Şi atunci a chemat Vodă şi tot Sfatul Ţării, cu marii episcopi, cu boiarii mari şi mici şi cu ăi' mai de seamă oameni ai domniei şi le-a cerul să judece, dupre lege, Iar aceştia, toţi într-un glas au zis cum sa li să taie capetele ca unor furi şi spărgători de casa domnească şi călcători de jurământ şi de lege. Aşa au mărturisit cu sufletele lor în faţa domnului şi-a ţării, dar ca un domnu milostiv si creştin, mai ales că nu era chiar uşă de biserică (povestea asta v-o spun eu altă dată), ci era om bătârn, aproape de soroc, cu gând mai mult la mântuirea sufletului i-au lăsat ca să nu-ş(i) spurce sufletul cu nişte călcători de jurământ ca aceste şi a ales să-i dea pe hoţi afară din partid şi să le ardă un blestem de toată isprava, ca să le ţină de toată viaţa lor. Şi aşa le-a zis Mateiu Vodă:

Care va dărui milostivul Dumnezeu a fi domnu şi biruitoriu Ţării Româneşti în urma mării sale, au den neamul mării sale, au dentr-alt neam cine-i va boeri sau să-i miluiască sau a le umbla pren nescare minciuni ale lor, domnu, fie mitropolit, fie episcup sau orice boiariu mare va fi, ori striin ori den ţeară, acela împreună cu îndemnătorii lui să aibă a moşneni blăstemul săborului arhiereilor, egumenilor şi a toţ(i) preoţii ţării, care blăstem înnaintea noastră şi înnaintea adunării a toată ţara, în sfintele odăjdii îmbrăcat şi cu făcliile aprinse în mână înfricoşat şi groaznic făcutu-l-au şi blăstemând strânsu-şi-au făcliile cum iaste legea blăstemului. Care blăstem într-aceaastă carte a noastră arătămu-l cum pre om ca acela să-l bată Dumnezeu şi în trup şi în suflet, să-i vie cursa care nu o ştie şi întra-cea cursă sa cază, să-i fie curtea pustie şi întru lăcaşul lui să n-aibă cine lăcui, să se şteargă numele lui den cărţile vieţii, să nu să scrie cu direpţii, să pue Dumnezeu pre păcătosul asupra lui şi diavolul să stea de-a direapta lui, când se va judeca sa iasă osândit şi rugăciunea lui să fie întru păcat şi să-i fie zilele puţine, dregător ia să-i o ia altul. Să-i fie feci(o)rii rămaşi săraci şi muiarea lui văduvă, goniţ(i) să fie den casa lor, datornicii să caute toate câte sînt ale lor, să jăhuiască striinii osteneala lui, osfentitor să n-aibă, nici sa fie cineva a-l milui, într-un neam să se măture pomeana lui şi să se pomenească cu strâmbii şi cu strămbătatea părinţilor lui şi să gonească vrăjmaşui sufletul lui să-l ajungă şi să-l calce în pămînt şi vestea lui în ţărână să o pue şi să se măture de pre pământ pomena lui şi la sfârşenie să se ia cu păgânii şi ia zioa den <în>frecoşata judecată să nu vază slava lui Dumnezeu. Foc, spuză, vânt şi vihor să-i fie partea paharului înpreună cu Iuda şi cu Ariia şi acéstea să i s(e) întîmpléze a le nimeri în valea matcei focului cu de trei ori anathima a 318 sfinţi părinţi de la soborui Nichii.
    (Carte de jurământ din 1652 (7160) ianuarie 18, Târgovişte - Arhivele Naţionale Centrale, Diplomatice nr.6, ediţia D.R.H. Ţara Românească, vol.XXXVII (1652), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2006, p.24-28 din care s-au extras şi citatele fără menţionarea sursei)

    După un aşa straşnic blestem ai zice că totul e terminat pentru Florin Leurdeanul şi gaşca lui de la minister. Dară viaţa nu e dupre legile drepte, ci prost făcută, iar domnul e milostiv până la capăt şi nu trecu bine anul că deja l-a re-evaluat pe Radul Fărcăşanul, de l-a adus iar în slujba domniei ca vistiernic al doilea, precum fusese, apoi agă (şef de poliţie) şi îl luă de nou-nouţ drept înţeleptul şi cinstitul boier al domniei sale (1653 (7161) aprilie 17 - Arhivele Naţionale Centrale, Colecţia Manuscrire, Mss.209 f.299v-300, ediţia D.R.H. Ţara Românească, vol.XXXVIII (1653), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2009, p.118-119). Şi apoi, Constantin vv. Şerban, de a venit după Matei Vodă, l-a pus direct stolnic mare (Mareşal al Palatului), că e băiat bun şi avea pizmă pe el vodă Matei, că d-aia l-a spurcat. Cică de morţi numai de bine... aiurea.

    Cât despre şeful lui, Stroe Leurdeanul, ce să zic, atât i-a ţinut blestemul domnesc de viaţă grea că l-au "pedepsit" toţi domnii ce-au urmat numai cu cele mai bune ministere, că ajunsese să facă şi să desfacă domniile şi să ţină Ţara Românească pre seama sa de ziceai că era ieşit direct din apa sfântă a Iordanului. Şi numai mâna Domnului a făcut să i se cam taie maioneza, căci Antonie vodă din Popeşti, cum a suit pe tron şi-a amintit de toate păcatele sale (că mai făcuse MULTE între timp) de l-a judecat pe bune şi l-a condamnat la moarte. Dar şi ăsta domn milostiv, că l-a iertat de moarte şi l-a călugărit cu de-a sila, numai să îl facă dispărut din politică. Dar te pui cu cîţii... că fugi monahul Silvestru (aşa îşi luă numele de călugăr) cu prima ocazie direct peste munţi, lăsându-l pe vodă Antonie spumegând şi cerându-l omologului său, Mihail Apafi, principele Transilvaniei, pentru ca să-i ia capul. Şi nu i l-a luat, că a murit Stroe al nostru liniştit, de moarte bună, în patul lui şi tot la loc de cinste în Sfatul Ţării (un soi de Guvern).

    Şi-am încălecat pe-o şa... blah, blah, blah.

    Tâlcul poveştii fără niciun tâlc: Să nu furi... puţin, să ştii să împarţi cu cine trebuie şi să fii băiat bun şi-a ta va fi Împărăţia Lumească. Amin.

ianuarie 18, 2023

Prima noapte: O poveste cu netoţi

    Că tot este la modă subiectul emigranţilor care năpădesc Europa cea civilizată din România, iar dragii de austrieci nu mai pot trăi cu noi din această cauză, mi-am amintit de o poveste valahă petrecut pe la începutul veacului al XIX-lea, în miezul verii. 

    Este vorba despre decizia Imperiului Habsburgic (adecă un soi de Austrie de azi) de expulzare în Imperiul Otoman a netoţilor care trăiau cam de multe secole neconform cu prea-civilizatele lor obiceiuri. Fără nicio informare sau să le pese în vreun fel că sunt oameni, i-au strâns şi i-au aruncat cu forţa pe aceşti nefericiţi netoţi peste graniţă în Ţara Românească, apoi s-au spălat pe mâini. Autorităţile române degeaba au protestat puse în situaţia de a se trezi cu valuri de netoţi mânaţi de la spate cu puşca de grănicerii austrieci. Vrând, nevrând au trebuit să gestioneze cumva treaba altora şi au dat o lege de asigurare a tranzitării acestor netoţi prin Ţara Românească în condiţii civilizate, lege votată în Parlamentul de atunci (Obşteasca Adunare) şi pusă în execuţie de Vornicia Temniţelor (un soi de Jandarmerie de azi). Cam toate instituţiile statului au colaborat perfect la această operaţiune, cu toată dificultatea ce implica prinderea şi transportarea acestei populaţii de netoţi. Problema serioasă a apărut atunci când autorităţile turceşti nici nu au vrut să audă de un astfel de "cadou", trimiţându-i înapoi cu cea mai mare viteză posibilă, aşa cum arată textul unei depeşe a Vorniciei: "Au venit o şeică de dincolo, de la Nicopole, trimis de la Paşă, cu netoţii. N-au vrut să-i priimiască şi i-au întorsu înapoi la gura Oltului […] Căpitanul căpitanii Izlaz, decembrie 11, 1831" (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Vornicia Temniţelor, dosar 15/1831, f. 39).

    Practic, autorităţile româneşti, fără să îşi dorească niciun moment, s-au trezit cu o problemă care nu era a lor şi nu prea ştiau cum să o gestioneze, aşa cum arată o altă comunicare a Vorniciei de la începutul anului următor: "Măria Sa, Paşa de la Nicopole, neîngăduind a netoţilor hălăduire acolo, i-au întors iarăşi în Principat, şi numiţii au cugetat împrăştiere şi lucrare relelor năravuri, poruncindu-se de cinstita Dvornicie ca să se ia măsuri spre a nu se răsipii prin sate" (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Vornicia Temniţelor, dosar 15/1831, f. 57). Cu alte cuvinte...

    Până la urmă tot s-a găsit soluţia de a rezolva problema netoţilor, nu foarte democratică, dar măcar era gestionată cumva această neobişnuită problemă. Documentul de mai jos (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Vornicia Temniţelor, dosar 15/1831, f. 122) arată întreaga tărăşenie cu expulzarea netoţilor şi oferă soluţia, lucru pus în practică în următorii doi ani, aşa cum arată rapoartele ulterioare.

Vornicia temniţelor Ţării Româneşti, 1832, aprilie 29
Cinstitei Vistierii
Familiile netoţilor ce se găsesc în acest Principat, s-au fost hotarât ca să-i izgonească în alte ţări, spre liniştea obştii, după urâtele lor purtări, precum este ştiut cinstitei Vistierii. Această Dvornicie, împuternicită de porunca ce au avut, măcar de i-au şi trecut în Turcia, cu îndestule necazuri. Dar ca nişte nesuferiţi, neprimindu-se, i-au întors înapoi, şi îndată ei iarăşi n-au încetat a se lăţi la furtişaguri, jafuri, şi multe altele. A lor înfrânare se socoteşte neputincioasă, căci fiind slobozi şi întru umblare prin păduri şi locuri dosnice, nimeni nu li se poate împotrivi, decât dacă se va împărţi ca printr-o mică câtime pe la cei ce vor voi şi cari-i răspunzându-le capitaţia pe tot anul, să asigureze şi stăpânirea, că nu va îngădui a lor întreprindere în vechile năravuri şi osebit statornicindu-i, să-i supuie la munci şi meştesuguri, apoi să poată face o bună ispravă în felul acestei împrejurări. Subt o asemenea cerere s-au arătat către Dvornicie câteva feţe, cu aceasta însă, ca plătind capitaţia familiilor ce vor lua în zapis pe veşnicie, apoi iarăşi pe veănicie, pe tot acele familii să le prenumere de bune şi drepte ale lor. Şi fiindcă de se va binejudeca această împrejurare este totodată primitoare de câteva folosinţe: întâiu cu […] supărările ce purta obştea de la dânşii cu nestatornicirea ce avea din loc în loc; iar al doilea, ca stapânirea nepierzând folosul de capitaţia lor, precum fusese hotarât după toată cuviinţa, o câştiga printr-un chip aparat de toată supărarea ce întâmpina cu dânşii de la drumaşi şi proprietari, cu plângere de prăzi, ba înca cu acest mijloc să poate aduce pe viitorime neamul aceasta ce nu era atârnat de nici o lege din lume, care de moral şi civilizaţie cuviincioasă. De aceea şi nu lipseşte a face cunoscut cinstitei Vistierii şi de hotarârea ce va da în aceasta pricină vă voi împărtăşi pe Dvornicie cu cinstit răspuns.
    Acum că ştim ce păţiră autorităţile muntene în minunatul an 1831 din cauza dragilor de austrieci cărora nici pe atunci nu le plăceau cei care nu erau de-ai lor, rămâne doar să clarificăm cine sunt aceşti netoţi, de nici măcar păgânii turci nu îi voiau. Pentru aceasta o să apelăm la formularea oficială dintr-un aşezământ dat de Obşteasca Adunare la 18 aprilie 1831 (Analele Parlamentare ale României. Ţara Românească, I/I, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1890, p. 514) care spune în Capitolul 6:

Ţiganii Netoţi, cari de vreo 40 de ani sînt veniţi în pămentul ţearei din Ţeara Nemţească şi se adună în familii peste 50, aceştia măcar de sînt din tagma Ursarilor, dar pentru ale lor urîte obiceiuri, sînt sub această numire de Netoţi. Fiind-că aceştia nici un meştesug nu au, ci se îndeletnicesc bărbaţii şi femeile numai la fapte netrebnice, adică la hrăpiri de lucruri şi bani de prin sate, la jefuiri în drumuri pe căletori, şi de multe ori la ucideri, iar mai vertos că nici o lege nu au, murdări şi spurcaţi cu totul la hrană si îmbrăcamintea lor, aceştia ca niste vătematori obştei şi de puţin folos Statului, se se isgonescă din Principat a se duce la locul de unde au venit.
    Aşa deci, de la nemţi nu vin doar panzere şi ingineri, şi prin urmare, poate ar trebui să facem un arc peste timp şi o reparaţie istorică şi să le dăm netoţii înapoi, iar ei să ne mulţumească că am avut grijă de viaţa şi soarta lor ăiste ultime două veacuri. Te salut măi Europa, cu netoţii tăi cu tot.. şi mukles pe tema asta cu emigranţii din România!